Se spune ca in momentul in care nu te mai simti in niciun fel esti mort. Nu stiu cine sau cand a spus asta. Sau daca a spus’o cineva pana acum sau e vreo inchipuire pe care personal nu vreau sa mi’o asum. La fel de sigur e ca, daca nu te simti dorit undeva, pleci pur si simplu. De asta dragilor ne mor valorile, pica artistii pe capete. Mor, mor saraci si tristi. De ce? Nimeni nu’i mai vrea. Astia nu vand, astia nu’s Bianca Dragusanu. Ce dracu’ sa vorbeasca unu’ ca Ciuvica despre arta? Mircea Badea sau… Nici nu stiu, unu’ cum e Catalin Botezatu. Pentru asta arta inseamna zdrentele cu care acopera alte zdrente. Despre ce vorbim?
Asta seara am vazut la tv “O scrisoare pierduta”. Dem Radulescu, Stefan Banica, Rebenciuc si multi altii. Superlativul nu cuprinde cate cuvinte mi’ar trebui sa descriu ce’am simtit uitandu’ma la asa capodopera. Dupa asta am luat internetul la pas un pic. Actorii de la Teatrul Evreiesc si’au continuat spectacolele. In strada de data asta, pe trotuar. De ce? In teatru nu se mai poate, pica pe ei. Pur si simplu. Vreo reactie? Cineva macar interesat? Cucu. Media? Presa in general? NU. Nimeni, din pacate nimeni. Ah, am spus o prostie. Erau artistii. Talentati si inghetati de frig. Specatorii erau la fel de inghetati si ei. Inghetati, insa fericiti. Idioata ironie: sa fii si trist si fericit in acelasi timp.
B1, Antena 1 sau Antena 3, Kanal D sau TVR… Nimeni, niciunu’ nu a fost macar curios ce se intampla acolo. Nici ziarele. Sa fi vazut un amarat de reporteras macar curios. Nu nene, nimeni. Nimic. Sunt trist, nu mai meritam nimic din pacate. Ar trebui sa ne fie rusine.
Autoritatile? Statul? Frectii, nu pot face nimic. Asa sunt ei, impotenti. Noi insa putem. As propune dupa cum urmeaza: la urmatoarea reprezentatie sa fim cat mai multi. Zeci, sute… Cat de multi. Sa se sperie nenorocitii astia si sa vina sa vada ce se intampla. Ei sunt deja hoituri, macar noi sa traim. Prin teatru sau film, prin arta in general poti respira. De ce sa traim in intuneric?
Hai sa nu mai fim niste indolenti lasi 🙂